PROTEINELE

 1.Enumerați funcțiile proteinelor în organismal umanși clasificarea proteinelor alimentare înfuncție de valoarea biologică a lor.

PROTEINELE, sunt substanţe alcătuite din atomi de carbon, hidrogen, oxigen, azot şi uneori sulf. Sunt indispensabile vieţii. îndeplinesc următoarele funcţii: - intră în structura tuturor ţesuturilor şi iau parte la refacerea lor îndeplinind un rol plastic. - intră în constituţia unor enzime sau fermenţi (catalizatori biochimici) - intră în structura hormonilor - participă la formarea anticorpilor, substanţe cu rol în apărarea organismului contra microbilor şi toxinelor. - au rol în repartiţia apei şi a substanţelor dizolvate în ea în diferite sectoare din organism (presiunea coloidosmotică). - în anumite situaţii când lipsesc alte principii cu rol energetic (glucide, lipide) pot fi metabolizate de către organism. Din acest proces rezultă CO2, apă, uree, acid uric etc. Un gram de proteine eliberează 4,1 calorii. Proteinele sunt alcătuite din aminoacizi, numiţi şi pietrele de construcţie ale organismului. Dintre cei 30 aminoacizi cunoscuţi "8 sunt numiţi aminoacizi esenţiali, pentru că nu pot fi sintetizaţi în organism şi trebuiesc aduşi obligatoriu din afară. Se găsesc în lapte, carne, ouă, brânzeturi. Ceilalţi au fost denumiţi neesenţiali, întrucât organismul 48 îi poate sintetiza din alte substanţe. Pentru sinteza proteinelor proprii, organismul are nevoie şi de aminoacizi esenţiali şi de aminoacizi neesenţiali, în acelaşi timp şi în anumite proporţii. Prezenţa aminoacizilor esenţiali în constituţia unor proteine din alimentaţie conferă acestora o anumită valoare biologică (procentul de azot componenta constantă a proteinei). Noţiunea de esenţial şi neesenţial se referă la capacitatea de a fi sintetizat sau nu de către organism. Din punct de vedere al valorii biologice, proteinele alimentare se pot împărţi în trei categorii: - proteine de clasa I (complete), care au în structura lor aminoacizi esenţiali în proporţii optime. Acestea menţin echilibrul proteic, asigură dezvoltarea organismului tânăr şi echilibrul enzirriatic şi hormonal. Se găsesc în proteinele din lapte, carne, ouă şi brânzeturi. - proteine de clasa a II-a (parţial complete), care sunt cele din unele leguminoase uscate (fasole, linte, bob) şi cereale (grâu, orez etc.). Conţin toţi aminoacizii esenţiali dar nu în proporţii optime. Menţin echilibrul proteic, dar pentru creştere sunt necesare cantităţi duble faţă de clasa precedentă. - proteine de clasa a IlI-a (incomplete), sunt lipsite de unul sau mai mulţi aminoacizi esenţiali. Valoarea lor biologică este foarte scăzută. Din această clasă fac parte: gelatina din oase, tendoanele, cartilajele şi zeina din porumb. Nu menţin echilibrul proteic şi nu asigură creşterea organismelor tinere. Cele mai importante surse de proteine sunt: Carnea şi derivatele din carne (20-30% proteine), laptele (3,5%), brânzeturile (13-28%), ouăle (12%), pâinea (10%), leguminoasele uscate (20-25%), pastele făinoase (10-15%) etc. Nevoile de proteine se apreciază atât din punct de vedere al aportului global cantitativ dar şi calitativ. Pentru a asigura un raport adecvat al aminoacizilor esenţiali este necesar să se asigure la adult cel puţin o treime din aportul total (după alţi autori jumătate), iar la copii, adolescenţi şi femei în perioada maternităţii, o jumătate până la două treimi din totalul proteinelor consumate zilnic. Un adult normal are nevoie de 1-1,5 g proteine pe kg. corp/zi). Aceasta reprezintă optimul fiziologic care constituie 1 l-l3%T3învaloarea calorică a raţiei zilnice. Variază cu vârsta, condiţiile de muncă, efortul, stările fiziologice (graviditate, alăptare, perioadă de creştere) sau patologice.

2. Ce este gastrotehnia și care sunt obiectivele gastrotehniei.

Gastronomia, reprezintă tocmai această artă a pregătirii alimentelor într-un mod cât mai plăcut, mai atrăgător. Gastrotehnia, este ştiinţa care studiază toate trasformările suferite de alimente în cursul preparării lor prin diverse tehnici culinare şi totodată influenţa acestor transformări asupra stării de sănătate a omului. Enumerăm câteva obiective ale gastrotehniei: - metodele culinare nu trebuie să distrugă sau să micşoreze în alimente factorii de nutriţie pe care acestea le conţin. - prin pregătire culinară, alimentele nu trebuie să devină iritante sau nocive. - alimentul după preparare, trebuie să devină mai uşor de digerat şi să aibă un aspect şi un gust plăcut. - prin tehnicile culinare se urmăreşte profilaxia sau vindecarea diferitelor afecţiuni, mai ales, bolilor care se datoresc în bună parte, unei pregătiri culinare neraţionale (sosuri cu rântaşuri prăjite în grăsime etc). Nu se va renunţa la rântaşuri, dar se va modifica tehnica dăunătoare de preparare, utilizându-se rântaşuri dietetice. înainte de prepararea alimentelor, este necesară cercetarea stării lor de salubritate. Consumul de alimente alterate, poate avea consecinţe incalculabile. După acest control urmează, etapa de preparare a alimentelor - etapa preliminară - care constă în tranşarea cărnii, spălarea legumelor şi fructelor, îndepărtarea părţilor necomestibile etc. Se cunosc neajunsurile spălării îndelungate şi tăierii alimentelor în bucăţi mici, care duc la pierderi importante de vitamine (legume şi fructe). Pentru prevenirea s-au micşorarea acestor neajunsuri, se recomandă: - pregătirea să se facă cu puţin timp înaintea tratamentului termic sau pregătirii culinare; 57 - evitarea fragmentării legumelor şi altor alimente în bucăţi prea mici; - evitarea spălării îndelugate sau menţinerea alimentelor mult timp în apa de spălare; - reducerea la minimum a îndepărtării părţilor externe ale legumelor şi fructelor; Tratamentul termic reprezintă etapa decisivă în arta culinară. Dacă fructele, salatele, untul, uleiul, brânzeturile şi uneori ouăle, pot fi consumate în stare crudă, majoritatea alimentelor, reclamă o prelucrare termică. Prin tratament termic, se pot pierde factori nutritivi hidrosolubili (glucide cu moleculă mică, vitamine şi săruri minerale). Pentru micşorarea acestor pierderi se recomandă fierberea legumelor în vapori de apă sub presiune, în vase speciale. Un alt efect nedorit, este distrugerea unor factori nutritivi sensibili la temperaturi ridicate, precum şi a oxigenului (vitaminele C, A, E, Bl), uni aminoacizi. Pentru reducerea parţială a acestui inconvenient se recomandă fierberea în vase acoperite ermetic, la temperatură maximă, timp cât mai scurt, precum şi evitarea reîncălzirilor repetate. Cele mai cunoscute tehnici de gastrotehnie în ceea ce priveşte tratamentul termic, constau în: - fierberea în apă, fie prin creşterea treptată a temperaturii apei, fie prin introducerea în apă clocotită de la început. Aceasta din urmă este superioară. - fierberea în vapori supraîncălziţi sau înăbuşirea, care scurtează timpul de prelucrare şi micşorează pierderile de substanţe nutritive (vitamine hidrosolubile). - prăjirea (introducerea în grăsime încinsă) este total contraindicată atât la omul bolnav cât şi la cel sănătos, deoarece în acest mod apar compuşi dăunători, toxici şi se degradează vitaminele. - frigerea şi coacerea manopere care nu sunt contraindicate. Pregătirea prin prăjire în grăsime, trebuie evitată în general şi în special în diferite suferinţe digestive, ca ulcerul, colecistitele, obezitatea, ateroscleroza şi complicaţiile sale dar şi la persoanele vârstnice.

3. Raportat la kg/corp greutate ideală care sunt nevoile calorice în raport cu

Munca depusă.

Ratia calorica si alimentatia rationala – Asigurarea energiei organismului uman este o functie vitala, fara de care respiratia, activitatea inimii, a creierului, ficatului, excretiei, activitatea musculara, cresterea si reproducerea nu ar fi posibile.

Energia organismului uman este asigurata prin metabolizarea substantelor calorigene (monozaharide, acizi grasi si aminoacizi).

Producerea de energie se realizeaza in special pe seama glucidelor si lipidelor, proteinele avand rol deosebit in crestere si reproducere.

Neutilizarea totala a energiei furnizate duce la depozitarea glucidelor si lipidelor in tesutul adipos, ficat si muschi. Excesul alimentar si sedentarismul creeaza premizele obezitatii.

Cand nevoile energetice nu sunt acoperite prin aport alimentar, timp indelungat, apare denutritia (slabirea).

Pentru mentinerea functiilor sale vitale, organismul are nevoie de o cantitate de energie calorica minima. Acesta este metabolismul bazal, care se defineste astfel: energia necesara unui individ aflat in stare de veghe, in repaus fizic si psihic, de cel putin 12 ore dupa ultima masa si la cel putin 24 de ore dupa ingestie de proteine, in conditii de neutralitate termica, adica la o temperatura a mediului ambiant de 20-21°.

Deci chiar in repaus complet are loc o cheltuiala minima de energie, un consum de alimente necesar functionarii inimii, plamanilor, circulatiei etc. Valoarea metabolismului bazai variaza cu greutatea individului, suprafata corporala, diferite stari fiziologice (graviditate, alaptare etc). si unele functii glandulare influenteaza metabolismul bazal.

Calculul metabolismului bazai se face tinand seama ca adultul normal are nevoie de o calorie pentru fiecare kg corp greutate ideala pe ora. De exemplu: un adult de 70 kg are nevoie de 1680 calorii (1 x 70 x 24 = 1680). Nevoile energetice bazale sunt mai crescute la copil si scad cu varsta. Pentru cheltuielile energetice suplimentare (in special efortul), organismul necesita un supliment energetic. Se stie ca un gram de lipide elibereaza 9,3 calorii, iar un gram de glucide si de proteine cate 4,1 calorii. Se cunosc astazi nevoile calorice pentru diferite activitati fizice si profesii ale adultului intre 25-40 de ani.

Raportate la kg corp/greutate ideala, nevoile calorice in raport cu munca depusa sunt:

– repaus la pat 20-25 calorii/kg corp/zi;

– munca usoara 30-35 calorii/kg corp/zi;

– activitate fizica moderata 35-45 calorii;

– munca fizica intensa si prelungita 40-45 calorii;

– munca foarte grea 50-60 calorii si chiar mai mult.

Alti autori calculeaza surplusuri de calorii in functie de diferitele activitati astfel:

– pentru viata sedentara 8-900 calorii peste metabolismul bazai;

– pentru activitate fizica usoara 900-1400 calorii in plus;

– pentru activitatea moderata 1400-1800 calorii in plus;

– pentru munca grea 1800-4500 calorii in plus.

Meniul rational trebuie sa asigure o varietate larga de preparate, precum si un mod de prezentare stimulant, sa realizeze o concordanta deplina intre aport si nevoi, sa fie echilibrat, adica sa cuprinda alimente din toate grupele (factori energetici, plastici, saruri minerale, vitamine).

Aceasta reprezinta de fapt ratia calorica alimentara, deci cantitatea de alimente care sa satisfaca cantitativ si calitativ toate nevoile nutritive ale organismului, in raport cu munca, sexul, varsta, diferitele stari fiziologice (alaptare, graviditate, crestere), clima, pe o perioada de obicei de 24 de ore.

Proportia substantelor nutritive intr-o ratie calorica echilibrata, trebuie sa fie pentru adultul sanatos, in ce priveste proteinele 10-15% (13% in medie), pentru lipide 25-30% (30% in medie) si pentru glucide 55-65% (60% in medie). Aceasta echivaleaza cu: 1-1,5 g/kg corp greutate ideala pentru proteine, 1-1,5 g/kg/corp (si numai in cazuri deosebite 2 g/kg corp) pentru lipide si 4-9 g/kg/corp pentru glucide. Sub aspect calitativ proteinele cu valoare biologica mare (lapte, carne, branzeturi, oua peste) trebuie sa reprezinte 40-45% din cantitatea totala de proteine (maximum 50%). Raportul dintre lipidele animale si cele vegetale trebuie sa fie 1/2 la 1/2, in functie de varsta si felul activitatii. Nu se va depasi niciodata la adult si mai ales la batran procentul 50-55% grasimi animale, grasimile vegetale putand ajunge chiar pana la 60% din cantitatea totala de grasimi. in ceea ce priveste glucidele, calitativ, vor fi alese dintre cele cu molecula mare (cereale, legume, fructe) indicandu-se reducerea drastica a concentratelor industriale (zaharuri).

Un organism adult sanatos, conform conditiilor de efort mediu, are nevoie zilnic de o alimentatie cu o valoare calorica de aproximativ 3000 calorii. Printr-o regula de trei simpla, cunoscand necesarul de principii nutritive si procentul, putem afla usor cate calorii din cele 3000 revin fiecarui principiu alimentar.

– proteine: 3000 calorii x 15 : 100 = 450 calorii

– lipide: 3000 calorii x 25 : 100 = 750 calorii

– glucide: 3000 calorii x 60 : 100 = 1800 calorii

Daca impartim rezultatele prezentate la indicii de ardere cunoscuti (4,1 pentru proteine si glucide si 9,3 pentru lipide), obtinem o cantitate aproximativa in grame:

– proteine 450 : 4,1 = 109,7 g (110 g in medie)

– lipide 750 : 9,3 = 80,6 g

– glucide 1800 : 4,1 = 438,09 g.

In general ratia calorica se repartizeaza astfel: 15-20 % la micul dejun, 5-10% la gustarea de la ora 11, 35-45% la masa de pranz si restul dupa amiaza si seara. Masa de seara se va lua cu cel putin 2 ore inainte de culcare pt ca digestia sa se desfasoare in conditii bune.

4. Particularitățile durerii în ulcerul gastroduodenal și care sunt complicațiile ulcerului

gastroduodenal.

Definiţie: boală caracterizată prin apariţia unei ulceraţii cu sediul pe stomac, pe porţiunea superioară a duodenului, partea inferioară a esofagului sau ansa anastomotică a stomacului operat. Clinic, se manifestă prin sindromul ulceros, boala interesând întreg organismul, de unde şi denumirea de boală ulceroasă. Etiopatogenie: în încercările de a cunoaşte cauza acestei boli s-au emis mai multe teorii şi ipoteze: - teoria localicistă a atribuit formarea ulcerelor unor tromboze vasculare în peretele stomacului sau al duodenului sau unor spasme arteriale prelungite; şi tromboza, şi spasmul ar produce o ischemie localizată persistentă, care ar scădea rezistenţa mucoasei; - teoria mecanică susţine că microtraumatismele care acţionează asupra mucoasei ar fi responsabile de formarea ulcerului; apărătorii acestei teorii se bazau pe marea frecvenţă a ulcerului pe mica curbură gastrică: - teoria inflamatorie, bazată pe observaţia că ulcerul se însoţeşte adesea de gastrită, susţinea că gastrită premergătoare ar determina eroziunea mucoasei; - teoria clorhidropeptică afirmă că ulcerul s-ar produce prin autodigerarea mucoase sub acţiunea sucului gastric; de aici, şi denumirea bolii de ulcer peptic; - teoria neurovegetativă, pornind de la constatarea că majoritatea bolnavilor ulceroşi prezintă semne de tulburări neurovegetative (vagotonie), susţine că acestea provoacă tulburări în circulaţia şi în secreţia gastrică şi creează astfel condiţii pentru apariţia ulceraţiei; - teoria corticoviscerală, emisă de Bîkov şi Kurţin, pe baza concepţiei nerviste a lui Pavlov, explică procesul patogenic al bolii ulceroase astfel: ca urmare a stimulării excesive a interoceptorilor şi a exteroceptorilor se produce o dereglare a proceselor de excitaţie şi de inhibiţie de la nivelul scoarţei cerebrale; acest fapt provoacă o tulburare a funcţiilor centrilor subcorticali, care devin dezordonate, haotice; vor rezulta modificări în tonusul neurovegetativ, cu spasme în peretele gastroduodenal şi cu irigarea deficitară a unor porţiuni ale stomacului şi ale duodenului. Crescând activitatea peptică şi scăzând troficitatea mucoasei locale, se creează condiţii favorabile pentru apariţia ulceraţiei gas-troduodenale

La ora actuală se consideră că în apariţia ulcerului gastroduodenal intervin două serii de factori: -factori de apărare: integritatea mucoasei gastrice şi calitatea mucusului protector; -factori de agresiune: secreţia peptică şi acidul clorhidric. Slăbirea factorilor de apărare sau întărirea factorilor agresivi, jocul dintre aceste două categorii de factori pot crea condiţiile necesare pentru apariţia ulceraţiei. Pentru înţelegerea etiopatogeniei ulcerului gastric şi duodenal, trebuie să reţinem şi faptul că secreţia de acid clorhidric, este stimulată de trei substanţe: Gastrina, Acetil-colina şi Histamina. De altfel şi medicaţia se adresează acestora. De exemplu: Cimetidina şi Ranitidina acţionează ca antagonişti ai receptorilor histaminici - H2. Integritatea mucoasei gastrice este un proces continuu (celulele de la suprafaţa stomacului fiind complet înlocuite la fiecare 5-6 zile, iar secreţia de mucus formează o dublă barieră protectoare, externă şi internă). Cu rol în etiopatogenia bolii, mai trebuie amintiţi factorii genetici (sugeraţi de frecvenţa crescută a ulcerului la rudele apropiate), factorii de mediu (fumatul, alimentaţie cu abuz de condimente şi alcool, factorii stresanţi), factorii neuropsihici (structura psihică cu tensiune psihică crescută; sau descris şi ulcere de stress), medicamente agresive pentru stomac şi duoden (aspirina, feniibutazona, indometacina, corticoizii, rezerpina, betablocantele, inclusiv drogurile care inhibă sinteza de pros-taglandine cu rol protector), factorii endocrini, bolile asociate (bronşita cronică, ciroza hepatică) etc. Fregxenţa: ulcerul gstroduodenal apare cel mai frecvent la vârsta de 20 - 40 de ani (pentru localizarea duodenală) şi la 30 - 50 de ani (pentru cea gastrică). Se poate totuşi întâlni şi sub vârsta de 20 de ani şi la cei peste 50 de ani. Este mai frecvent la bărbaţi decât la femei, raportul fiind de 3/1. Ulcerul duodenal este cam de două ori mai frecvent decât cel gastric. Apatomie patologică: ulcerul gastroduodenal constă într-o pierdere de substanţă a peretelui gastric sau duodenal, de formă rotundă sau ovală, având un diametru care variază de la 0,3 până la 3 şi chiar 4 cm şi mai mult (ulcere gigante). De obicei sunt unice, însă pot apărea simultan două sau mai multe. Ulceraţia pătrunde până în submu-coasă; când însă ulcerul este penetrant, ea poate depăşi stratul muscular, ajungând până la seroasă şi chiar în organele vecine (pancreas, ficat). Ulcerul poate să fie acut sau cronic. El evoluează 3-6 săptămâni, apoi se poate cro-niciza, însoţinduse de o proliferare a ţesutului conjunctiv, cu retracţie cicatriceală şi pereţi groşi (ulcer calos). Este cunoscută predilecţia ulcerului de a avea anumite localizări. Astfel ulcerul gastric apare cel mai frecvent în regiunea antropilorică, apoi pe mica curbură, mai rar pe car-diâ, pe marea curbură sau pe cele dou feţe; ulcerul duodenal se localizează cel mai des pe bulb şi mai rar postbulbar. Simptomatologie: simptomele ulcerului gastroduodenal sunt caracteristice, ele permiţând singure diagnosticul, simptomul cel mai constant, şi care în mod obişnuit îl determină pe bolnav să se prezinte la medic, este durerea. Durerea axe o localizare epigastrică, este intensă, se însoţeşte de o senzaţie de arsură şi deseori iradiază în spate. Sediul durerii pare să aibă o legătură cu sediul ulceraţiei: durerea localizată în partea superioară a epigastrului sau în stânga liniei mediane a epigastrului şi iradiind în stânga vertebrelor T1 – T12 (toracale) este întâlnită în ulcerul micii curburii a stomacului; durerea localizată în dreptul liniei mediane, cu iradiere spre rebor-dul costal drept sau în dreapta vertebrelor T1 – T12 apare în ulcerele localizate piloro-duodenal. Intensitatea durerii este mare, mai ales în ulcerele vechi, care interesează şi seroasa. Caracterul cel mai preţios pe care îl are durerea este periodicitatea: durerile apar în perioade de 1 - 3 săptămâni, separate prin perioade de linişte, în care bolnavul nu se plânge de dureri, chiar dacă nu respectă regimul alimentar. De cele mai multe ori, perioadele dureroase apar în cursul toamnei sau al primăverii (periodicitate sezonieră), însă pot apărea şi în alte sezoane; pe măsură ce boala se cronicizează, perioadele dureroase devin mai lungi şi mai dese. Un alt caracter al durerii constă în faptul că are un ritm orar în raport cu orele mesei. Uneori, durerea apare imdeiat după masă (durere, precoce), ca în ulcerele localizate juxtacardial sau pe mica curbură gastrică; alteori, apar la 2 - 4 ore după masă (durere tardivă), cum se întâmplă în localizarea piloroduodenală a ulcerului. Uneori durerile apar nocturn, către miezul nopţii sau către orele 3-4 dimineaţa (în ulcerul duodenal). în alte cazuri de ulcer duodenal, durerea poate să se însoţească de o senzaţie de foame (foame dureroasă). în general, durerea din ulcerul gastroduodenal este calmată de ingestia de alimente sau de bicarbonat de sodiu (sau alte alcaline). Pe măsură ce ulcerai devine cronic şi apar leziunile de perigastrită sau periduodenită, durerea devine aproape permanentă, periodicitatea şi ritmul orar având tendinţa să fie mai puţin marcate. Senzaţia de arsură retrosternală (pirozis) este un semn des întâlnit, care unoeri înlocuieşte durerea şi are un caracter ritmic şi periodic. De asemenea, mai pot apărea eructaţii acide, gust acru sau amar în gură. Vărsăturile, când apar, sunt de obicei postprandiale, precoce sau tardive, după localizarea gastrică sau duodenală a ulcerului, ele fiind determinate de mese mai copioase, de abateri de la dietă, de consumul de băuturi alcoolice. Vărsăturile conţin alimente, sunt abundente şi au miros acid; uneori, bolnavul vomită numai suc gastric pur. O caracteristică a vărsăturilor este aceea că atenuează durerea, deseori chiar o fac să dispară, motiv pentru care unii bolnavi îşi provoacă singuri vărsăturile. Pofta de mâncare este normală sau crescută. Dacă bolnavul scade în greutate în perioadele dureroase şi se spune că nu mănâncă, aceasta nu se întâmplă prin pierderea apetitului, ci prin frica de a mânca, pentru a nu avea dureri. Examenul obiectiv arată de obicei o stare generală bună; uneori bolnavul apare slăbit; poate să fie mai neliniştit, să aibă tulburări în somn. Examenul abdomenului nu arată la inspecţie semne deosebite, iar la palpare poate să existe o durere epigastrică, dar care nu ne oferă date concludente. Examenul sucului gastric, are o valoare mai mare când este făcut cu histamină şi când cifrele acidităţii în mEQ/1 sunt coroborate cu cantitatea de lichid pe oră, studiindu-se debitul acidului orar. în general se întâlnesc hiperaciditate şi hiper-secreţie în ulcerul duodenal şi în cel piloric; în ulcerul gastric există normoaciditate, mai rar hiper- sau hipoaciditate. Examenul radiologie este obligatoriu în ulcerul gastroduodenal, iar la nevoie va fi repetat. S-a dovedit că adesea examenul radioscopic nu este suficient, fiind necesar un examen radiografie cu clişee repetate (seriografie) (fig. 47, 48, 49, 50). Există situaţii în care examenul radilogic necesită folosirea unor probe farmacodinamice pentru stomac. Examenul radiologie ne poate oferi semne directe de ulcer sau semne indirecte. Semnul radiologie direct este nişa, care se prezintă ca o umbră în plus pe conturul stomacului sau pe dubden; când este văzută din faţă apare ca o pată persistentă; în jurul nişei apare o zonă mai clară, determinată de edem. Semnele radiologice indirecte sunt: prezenţa unor pliuri convergente ale mucoasei către nişă, spasmul musculaturii gastrice imitând un deget care arată spre nişă şi modificările cicatriceale, aderentiale, care deformează contururile normale. în ulcerul gastric, nişa este localizată de obicei pe mica curbură, ea are tendinţa să regreseze, chiar până la dipariţie completă, într-un interval de 3 - 4 săptămâni. Când nu dispare în acest răstimp, devine suspectă de ulceraţie malignă. Ulcerul duodenal provoacă spasme musculare şi procese de cicatrizare care modifică aspectul bulbului, dându-i diferite forme: "treflă", "ciocan", "stea", "diverticul" etc. Gastroscopia este un examen util . pentru precizarea unor diagnostice nesigure, mai ales când este vorba de benignitatea sau malignitatea unui ulcer. Gastroscopia poate arăta dacă există uIceraţii multiple şi permite biopsia prin vizualizarea directă şi examenul cito-logic. Un alt examen practicat în boala ulceroasă este cercetarea hemoragiilor oculte în materiile fecale (Adler, Weber); examenul este concludent numai dacă nu există nici o altă cauză de sângerare pe întreg tractul digestiv şi dacă s-a ţinut un regim strict lactat timp de 3 zile. Examenul poate fi pozitiv în perioada evolutivă, însă rezultatul negativ nu infirmă diagnosticul. Diagnostic: diagnosticul pozitiv al bolii ulceroase se bazează, în primul rând pe examenul clinic, în care anamneză joacă rolul important. Diagnosticul va fi întărit de evidenţierea nişei la examenul radiologie. Diagnosticul diferenţial se face cu următoarele afecţiuni: Gastrita cronică, boală cu evoluţie mai capricioasă, în care durerea nu are caractere de periodicitate şi ritmicitate, ea fiind mai persistentă. Examenul sucului gastric arată hipoaciditate sau normoaciditate şi mucus în cantitate mare, iar la examenul radiologie lipsesc nişa şi modificările cicatriceale, apărând doar modificări ale pliurilor mucoasei. Cancerul gastric apare mai frecvent după vârsta de 50 de ani, boala are un istoric mai scurt, apetitul este scăzut până la inapetenţă, bolnavul slăbeşte, durerile au un caracter aproape continuu. La examenul obiectiv se constată că bolnavul este palid, slăbit, iar laboratorul arată anemie, viteză de sedimentare crescută; radiologie, apar aspecte caracteristice. Colecistita cronică este mai frecventă la femei; se manifestă cu dureri fără periodicitate, declanşate de alimente grase, prăjeli, ouă şi care nu sunt calmate de alcaline. Durerile predomină în hipocondnil drept şi iradiază spre epigastru şi mai ales spre spate şi umărul drept. Duodenita, de altfel, poate însoţi ulcerul duodenal. Bolnavii cu duodenită prezintă o hipersecretie acidă şi inflamaţia mucoasei duodenale (examenul histologic al ţesutului din biopsia realizată în timpul duodeno-fibroscopiei, arată infiltraţii cu mononucleare şi ulceraţii microscopice). Tabloul clinic este foarte asemănător. Sindromul Zollinger-Elison, este o tumoră pancreatică a insulelor Langerhans cu celule non beta. Se secretă un hormon de tip gastrină, care stimulează secreţia gastrică acidă, responsabilă de apariţia ulcerului. Se caracterizează prin ulcer gastric şi mai ales duodenal, secreţie hiperacidă şi diaree. Durerea este epigastrică, mai intensă ca în ulcer cu durată mai îndelungată. Secreţia hiperacidă este enormă. Ulcerul este localizat post-bulbar. Administrarea de secretină, care la individul normal inhibă eliberarea de gastrină, în această boală creşte gastrinemia. Tratamentul este chirurgical (gastrectomie), extirparea tumorii fiind aproape imposibilă. Evoluţie: ulcerul gastroduodenal are o evoluţie caracterizată prin alterarea perioadelor dureroase cu perioade de linişte. Perioadele cu manifestări dureroase sunt determinate fie de apariţia ulcerului, fie de recrudescenţa unui ulcer cronic. Ulcerele cronice, cu cicatrice, cele penetrante, cele calose pierd ritmicitatea, durerile devin continue şi răspund greu la tratament. Complicaţiile modifică tabloul clinic al bolii, după cum se va vedea din cele ce urmează. Complicaţii: Hemoragia gastroduodenală este complicaţia cea mai frecventă a ulcerului gastroduodenal. Hemoragia ocultă este un semn obişnuit al bolii ulceroase şi nu trebuie considerată drept o complicaţie. Hemoragia acută constituie însă una dintre cele mai grave complicaţii ale acestei boli. Hemoragia ulceroasă poate să survină în oricare din momentele evoluţiei ulcerului gastroduodenal. Nu sunt rare cazurile în care hemoragia este prima manifestare a bolii şi se întâmplă, uneori, ca ea să fie chiar singura manifestare. Alteori, hemoragia poate fi declanşată de diferiţi factori: mese copioase, abuz de băuturi alcoolice, boli intercurente, traumatisme abdominale, sondaj gastric, examene radiologice, folosirea unor medicamente ca Acidul acetilsalicilic (aspirina), cortizonicele, Fenilbutazona. Hemoragia se manifestă prin hematemeză şi melenă. în hematemeză, sângele provenit din stomac are o culoare roşie-închisă, uneori roşieneagră. Sângele poate să fie sau nu amestecat cu mucus şi cu resturi alimentare. în cazurile de hemoragii mari, fulgerătoare, sângele poate să aibă şi o culoare roşie, de sânge proaspăt. Când sângerarea este mai mare (peste 60 g), apare melena, care se prezintă ca un scaun caracteristic, de consistenţă lichidă sau păstoasă, cu un aspect asemănător cu păcura sau cu crema de ghete de culoare neagră. Când bolnavul a ajuns la medic mai târziu şi descrie un asemenea scaun, este bine să se procedeze la un tact rectal. După cum cantitatea de sânge pierdută prin hemoragie este mai mică sau mai mare, constatăm la bolnavi semne generale de diferite grade. în hemoragiile mai mici, bolnavul prezintă o stare de slăbiciune, ameţeli, paloare, transpiraţii, tahicardie. în cazul hemoragiilor mari, starea generală este foarte alterată, bolnavul acuză lipotimii, transpiraţii reci abundente, extremităţi reci, paloare accentuată, puls foarte rapid şi slab, scăderea tensiunii arteriale. La asemenea bolnavi este obligatoriu cercetarea frecventă a pulsului şi a tensiunii arteriale. Când se pierde o cantitate de sânge mai mare de 300 ml se instalează şi anemia, care va fi cercetată cu ajutorul hemogramei, dar mai ales prin urmărirea hematocritului şi a cantităţii de hemoglobina. De semnalat că după hematemeză şi melenă - dacă bolnavul este în perioada dureroasă - durerile se atenuează sau dispar în zilele următaore. Perforaţia: o complicaţie de temut a bolii ulceroase este perforaţia în peritoneul liber. Această complicaţie se întâlneşte mai frecvent între 30 şi 50 de ani şi apare mult mai des la bărbaţi decât la femei. Localizarea duodenală pare mai predispusă la perforaţie decât cea gastrică. Perforaţia se manifestă clinic extrem de brutal. Bolnavul acuză în mod brusc o durere violentă în epigastru, durere asemănătoare cu o "împunsătură de cuţit" sau "lovitură de pumnal" şi care depăşeşte cu mult ca intensitate durerea cunoscută de ulce-ros. Bolnavul se încovoaie, îşi ţine pumnii în epigastru, îşi ridică coapsele pe abdomen. Durerile pot iradia în umeri, iar mai târziu se extind în tot abdomenul. La examenul obiectiv se constată un facies anxios, cu ochi încercănaţi, paloare, transpiraţii reci, extremităţi reci, puls rapid şi slab, până la puls imperceptibil, scăderea tensiunii arteriale. Semnele cele mai importante Ie obţinem la examenul abdomenului: peretele abdominal are musculatura contractată în epigastru (apărare musculară), contractură "de lemn", iar la atingerea tegumentelor epigastrice durerea este exacerbată (hiperestezie cutanată); în orele următoare, contractură se va extinde la întreg peretele abdominal. Se mai constată semne de pneumoperitoneu superior: dispariţia matităţii hepatice şi apariţia unei benzi luminoase între diafragm şi ficat, la examenul radiologie. La tactul rectal se evidenţiază o durere intensă a fundului de sac Douglas. Temperatura poate fi normală sau să existe hipotermie; mai târziu, pe măsură ce se constituie peritonita, temperatura va creşte. Leu-cocitoza atinge de la început valori mari, de 10 000 - 20 000, cu polinucleoză. Evoluţia decurge către stadiul final în 6 - 12 ore, când se constată tabloul clinic al peritonitei generalizate, cu sughiţ, eructaţii, vărsături, balonare, stare infecţioasă, alterare din ce în ce mai intensă a stării generale, paralizie intestinală, colaps. Există situaţii când perforaţia este mică şi acoperită rapid de peritoneu, situaţii cunoscute sub numele de perforaţie acoperită. Debutul este tot violent, cu contractură abdominală, însă cu evoluţie spre un abces localizat, cel mai adesea abces subfrenic; durerea rămâne localizată; bolnavul are frisoane şi febră şi prezintă starea generală şi semnele de laborator ale unei supuraţii. Mai târziu, acest abces poate evolua spre resorbţie cu procese aderenţiale, sau se poate rupe şi să provoace o peritonita generalizată, ori să progreseze spre organele vecine.

5. Descrieți starea generală,examenul obiectiv și examinările paraclinice necesare diagnosticului unui pacient cu hemoragie.

Diagnosticarea corectă a cauzei hemoragiei este esentială pentru intervenția hemostatică efectivă. În cazurile de urgență, în intervențiile chirurgicale cu risc înalt acest diagnostic trebuie efectuat maximal de repede posibil. - Anamneza; - Examen clinic: conştienţa, tegumentele, TRC, TA, FCC, FR; pulsoximetrie, temperatura și masa corporală. - Solicitarea rapidă a specialiştilor: chirurg, neurochirurg, traumatolog, anesteziolog-reanimatolog, imagist etc.) - Supraveghere clinică

Pentru a ghida terapia hemostatică intraoperator se utilizează testele de laborator standart (SLT): Hb, Ht, Er, trombocite, timpul sângerării şi coagulării, apratenența de grup sanguin, conform algoritmului aprobat în acest scop, fibrinogen, PT, aPTT, teste biochimice. Utilizarea intraoperatorie a monitorizării coagulării point-of-care (POC) stabilește prezența și cauza coagulopatiei. Hemoragia poate fi redusă prin imbunătățirea consistenței deciziilor terapeutice utilizând trigeri transfuzionali diferiți sau prin utilizarea metodelor alternative. Monitorizarea POC este folosită pentru a ghida administrarea de concentrate de factori de coagulare, care la rândul său scad necesitatea în transfuzie a produselor alogenice. Funcția plachetară scade intraoperator, neconcordant cu tipul intervenției. Sunt necesare teste point-of-care care pot fi executate rapid (de ex HemoSTATUS, MEA). În linii generale, un număr de trombocite.

- Controlul hemoragiei: compresiune digitală, pneumatică, pansament compresiv, imobilizarea membrelor traumate, aplicarea suturilor tegumentare, aplicarea locală a agenţilor hemostatici activi (trombină, colagen, celuluză etc.), infiltrarea plăgii cu vasoconstrictoare; Hemoragia masivă nu afectează livrarea de sânge spre organe și țesuturi, deoarece concentrația normală de hemoglobină asigură o capacitate mare de încărcare cu oxigen, se dă prioritate suplinirii volemice cu substituenți de plasmă și nu cu CE. Administrarea plasmei proaspăt congelate se va face la un nivele cu 1,5 ori crescute de aPTT (15). Se recomandă o strategie restrictivă transfuzională care are ca beneficiu reducerea expunerii la produse sangvine alogene. 1A Transfuzia de CE este necesară doar când concentrația de hemglobină scade până la nivele la care aportul nu poate satisface cerințele. Se recomandă o valoare-țintă de Hb 7-9 g/dl în timpul hemoragiei active intraoperatorii. 1C Se recomandă componente sanguine eitrocitare deleucocitate. 1B Se recomandă înlocuirea pierderilor extracelulare de lichide cu cristaloizi izotonici la timp și conform protocolului. 2C Comparativ cu cristaloizii, stabilizarea hemodinamică cu coloizi iso-oncotici (cum ar fi albumina, gelatina, HES și dextranii)

cauzează edem tisular mai puțin pronunțat. 2C Se recomandă masurari repetate a combinației hematocrit/hemoglobină, lactatului seric și deficitului de bază cu scopul de a monitoriza perfuzia tisulară, oxigenarea tisulară și dinamica pierderilor sangvine în timpul hemoragiei. Acești parametri pot fi completați de masurarea debitului cardiac, parametrii dinamici ai statului de volum (variațiile de volum bataie, variația puls-presiune) și saturația cu oxigen a singelui venos central. 1C Se recomandă utilizarea salvage-ului celular în operațiile majore ortopedice deoarece acesta este efectiv în reducerea expunerii la produse alogene (eritrocite). 1A Salvage-ul celular este recomandat în chirurgia cardiacă, chirurgia ortopedică majoră, asa ca artroplastia totală de șold, operații pe coloana vertebrală, reducerea fracturilor de bazin. (16). Alte indicații sunt: repararea anevrizmului aortei abdominale, hepatectomia, prostatectomia radicală, nefrectomia, cistectomia și medicina de urgență (trauma abdominală/toracică majoră). 1C Hipoxemia arterială la pacienți cu hemoragie ne impune să utilizăm un FiO2 ridicat în timpul ventilării artificiale, dar în acelașii timp să evite hiperoxia (PaO2 > 26.7 kPa [200mmHg]). 1C. (17). Se recomandă embolizarea supra-selectivă în calitate de tratament primar în caz de hemoragie pozitivă angiografic. 2C Tratament hemostatic medicamentos. Se recomandă concentrațiile serice de fibrinogen peste 1,5-2.0 g/l sau semnele ROTEM/TEG de deficit de fibrinogen în calitate de trigeri de substituție. 1C (18-21). Ca indicație de transfuzie a crioprecipitatului este lipsa concentratului de fibrinogen disponibil pentru tratamentul hemoragiei și hipofibrinogenemiei. 2C In caz de hemoragie continuă sau difuză, cu puterea trombului mică, in pofida concentrațiilor adecvate de fibrinogen, cel mai probabil este afectată activitatea factorului XIII (30 UI/kg). 2C PCC (20-30 UI/kg) se recomandă pentru reversia acută a anticoagulantelor orale și în cazuri de hemoragii masive și timp de coagulare crescut (22, 23). Se recomandă ca factorul activat VII recombinant să fie administrat pacienților cu hemoragie care nu poate fi stopată prin metode convenționale, chirurgicale sau interventionalradiologice, și/sau când metodele compresive au dat greș. 2C rFVIIa este licențiat în tratamentul hemofiliei, pacienți cu anticorpi inhibitori sau tromboastenia Glanzmann.

Factorul VII recombinant activat trebuie administrat înainte ca hemostaza să fie sever compromisă. Doza optimă e 90-120 mcg/kg, și poate fi repetată. (24). Hipofibrinogenemia, trombocitopenia, hipotermia, acidoza și hiperfibrinoliza trebuiesc tratate înainte de utilizarea rFVIIa (25,26). Se recomandă administratea acidului tranexamic (20-25 mg/kg) ori acidul aminocapronic în hemoragiile masive. 1A Administrarea Ca marește rata polimerizării fibrinei, activitatea factorilor de coagulare și activitatea plachetelor. Se recomandă administrarea calciului în timpul transfuziilor masive în cazul în care calciul seric este jos, cu scopul de a păstra normocalciemia (=> 0.9 mmol/l). 2B Se recomandă utilizarea Desmopresinei în condiții clinice specifice (sindrom von Willebrand dobândit). 2B Se recomandă menținerea normotermiei perioperator, deoarece aceasta reduce pierderile sangvine și necesitatea transfuziilor. 1B Se recomandă corecția pH-ului concomitent cu tratamentul coagulopatiei. 1C Pentru hemoragiile intraoperatorii evident cauzate de aspirină, se recomandă transfuzia de CPL. În caz de hemoragie asociată administrării iv de UFH se recomandă tratarea acesteia cu protamină 1mg la 100UI de UFH administrate în urmatoarele 2-3 h. 1A În caz de hemoragie asociată administrării s/c de UFH, ce nu răspunde la tratament cu protamine în doză de 1mg la 100UI de UFH, sugerăm continuarea tratamentului cu protamine iv continuu, cu doze ghidate de aPTT. 2C

6. Descrieți hemostaza provizorie și regulile aplicării garoului

Este hemostaza activă prin care se poate opri pentru un timp limitat o hemoragie,

până când există posibilitatea a se face oprirea definitivă.

Hemoragiile care provin dintr-un vas mijlociu se opresc în mod cu totul

exccpJional spontan (oprirea spontană este posibilă clupă ce s-a evacuat o cantitate mare

de sânge, tensiunea arterială a scăzut mult şi circulaţia în segmentul respectiv a

diminuat, încflt din acest moment poate interveni mecanismul care produce hemostaza

spontană). Pentru toate hemoragiile, dar mai ales pentru cele care provin clin artere

mijlocii şi mari, trebuie să aqionăm energic şi cât mai rapid pentru a opri sângerarea

cel puţin printr-o hemostază provizorie. Hemostaza provizorie se realizează prin aplicarea unei compresiuni pe vas fie la locul sângerării, fie la distanta. Este bine de ştiut că asupra arterelor lezate trebuie sa se exercite compresiunea pe capătul care vine dinspre inimă, iar asupra venelor, la

capăiul care vine dinspre periferic.

Aplicarea garoului se face fixând în zona traiectului arterei principale un rulou de tifon sau de material textil, notând pe un bilet data şi ora când s-a aplicat. În hemoragiile venoase, garoul se aplică dedesubtul plăgii.

Garoul se strânge astfel încât să se oprească circulaţia, dar culoarea tegumentelor să se menţină apropiată de cea normală.

Garoul se menţine maximum 2 ore, slăbindu-l 1-2 minute la fiecare 20 minute – interval pentru a se permite irigarea ţesuturilor, în acest timp hemostaza fiind asigurată prin compresiune digitală la distanţă.

Se iau măsuri urgente pentru a transporta rănitul la o unitate sanitară dotată corespunzător.

Se aşază rănitul pe o targă, în decubit dorsal, fără pernă, şi se supraveghează tot timpul transportului.

Se încălzeşte bolnavul în mod progresiv, administrându-i băuturi calde şi încălzindu-i extremităţile cu sticle sau pungi cu apă caldă.

Dacă este posibil, se administrează oxigen.

Este de dorit ca scoaterea garoului să fie făcută de medic, deoarece trebuie luate toate măsurile necesare pentru a interveni prompt la primele manifestări ale şocului produs prin ridicarea garoului.

Garoul nu se menţine mai mult de maximum 120 minute (risc de gangrenă).

Nu se fixează garoul prin nod.

Decomprimarea garoului nu se face niciodată brusc.

7. Flegmonul : etiologie, anatomiepatologică, simptomatologie, diagnostic Diferențial și tratament.

Flegmonele sunt cauzate de bacterii. Acestea includ, în special, Staphylococcus aureus și Streptococcus pyogenes. Acestea se răspândesc în straturile adânci ale pielii, unde provoacă inflamații purulente. În special pacienții cu un sistem imunitar slăbit sau cu răni mari, deschise prezintă un risc crescut de a dezvolta o flegmonă. Acestea pot fi de asemenea cauzate de intervenții medicale, cum ar fi răspândirea germenilor în timpul deschiderii unui abces.

8. Clasificarea plăgilor după tipul de acțiune al agentului vulnerant și descrieți semnele

locale șigenerale ale plăgilor

Agenti mecanici: 

- plăgi prin întepare; 

- plăgi prin tăiere;

 - plăgi prin zdrobire (contuzie);

 - plăgi prin muşcătură; 

- plăgi prin arme de foc.  

Agenti tennici: 

- plăgi prin căldură = arsi; 

- produse de frig = degerături:

 - plăgi produse de curent  electric. 

Agenti chimici: acizi, baze şi săruri 

- produc arsuri chimice.  

Agenti ionizanti: 

- raze ulmtviolete; 

- raze Roentgen; 

- raze gama.

Accidentale: 

- accidente de muncă; 

- accidente de circulaţie; 

- accidente casnice; 

- căderi. 

 Intenţionate: 

- agresiuni; 

- sinucideri. 

 Iatrogene: 

- intervenţii chirurgicale; 

- manopere endoscopice; 

- injecţii; 

- puncţii. 

După regiuni: plăgi ale craniului, fetei, gâtului, coloanei vertebrale, abdomenului, ale membrelor. 

După număr: - unice, multiple. mi 

După adâncime: - răni supctficiale; · profunde = membre - fară leziuni osoase,cu leziuni osoase (fracturi deschise); = la nivelul cavitălilor naturale (craniană, pleurală, peritoneală)

- nepenetranta

- penetranta; 

- perforata.

9. Complicațiile adenomului de postată.

Obstructia urinara – atunci cand prostata este foarte mare, aceasta poate obstructiona partial sau chiar total fluxul urinei de-a lungul uretrei, facand urinarea greoaie sau chiar imposibila. Aceasta obstructionare poate duce la daune renale, infectie si poate favoriza totodata aparitia pietrelor la nivelul vezicii urinare.

Obstructia se poate petrece brusc, insa se poate dezvolta si de-a lungul mai multor zile, saptamani sau luni. Aceasta se manifesta prin incapacitatea de a urina sau prin jetul foarte slab al urinei, precum si prin durere la urinare.

Adenomul de prostata este principala cauza a obstructiei urinare. Este important ca pacientul sa ajunga rapid la medic pentru ca un asemenea blocaj, pe o perioada indelungata, poate cauza daune permanente la nivelul rinichilor.

Tratamentul implica de obicei folosirea unor medicamente care sa dilate uretra, astfel incat urina sa poata circula.

Pietrele la vezica – din cauza ca pacientul nu poate goli complet vezica urinara, se pot forma pietre la nivelul acesteia. La randul lor, pietrele la vezica favorizeaza infectia, iritatia vezicii si totodata pot determina aparitia sangelui in urina.

Infectii de tract urinar – tot din cauza ca adenomul de prostata impiedica golirea completa a vezicii urinare, creste si riscul de infectie a tractului urinar. Daca infectiile sunt recurente, medicul poate lua in considerare micsorarea pe cale chriurgicala a prostatei.

Daune renale – presiunea marita din vezica poate afecta direct rinichii, favorizand infectiile. Consecintele unei infectii la rinichi pot fi extrem de grave, uneori chiar fatale.

Insuficienta renala – adenomul de prostata este responsabil pentru insuficienta renala in cazuri extrem de rare. Atunci cand un asemenea eveniment se petrece, pacientul resimte, pe langa simptomele specifice prostatei marite, si simptome precum: durere in piept, oboseala accentuata, greata, varsaturi, umflarea gleznelor, a picioarelor, probleme de respiratie, cantitate de urina extrem de mica, dar si confuzie sau atacuri de apoplexie. Daca apar aceste simptome, este vital pentru pacient sa ajunga rapid la medic.

10. Descrieți simptomatologia și explorările paraclinice necesare în cancerul de rect.

Cancerul de colon reprezinta o afectiune maligna a ultimei parti ale tubului digestiv reprezentata de colon (intestin gros) si rect. Afectiunea se poate dezvolta la nivelul colonului - cancer de colon sau la nivelul rectului (portiunea terminala a colonului) - cancer rectal.

Afectiunea se datoreaza mutatiilor celulare aparute la nivel de ADN structural, modificari care pot fi induse de actiunea mai multor factori de risc si anume:

Varsta;

Istoricul medical: pacientii cu istoric de afectiuni tumorale sau chiar cu diagnostic anterior de cancer colorectal prezinta risc crescut de dezvoltare al afectiunii sau de recidiva ale acesteia;

Boala inflamatorie intestinala: pacientii cu boala Crohn, boala colonului iritabil sau colita ulcerativa prezinta risc crescut de dezvoltare a unei tumori colorectale;

Ereditatea: in anumite situatii mutatiile genetice mostenite de la parinti determina aparitia cancerelor colo-rectale, sindromul Lynch si polipoza adenomatoasa familiala fiind cele mai frecvente afectiuni ereditare cu potential de malignizare;

Regimul dietetic: consumul crescut de carne grasa asociat cu o dieta saraca in fibre vegetale favorizeaza aparitia tumorilor colorectale;

Obezitatea;

Diabetul zaharat;

Fumatul: favorizeaza dezvoltarea polipilor intestinali (leziuni precanceroase);

Radioterapia aplicata pentru tratarea diferitelor procese tumorale intraabdominale poate favoriza aparitia mutatiilor ADN-ului celular cu aparitia tumorilor de intestin gros si rect.

Manifestarile clinice specifice sistemului digestiv ale cancerului de colon si rect sunt reprezentate de catre:

Tulburari ale tranzitului intestinal care pot varia de la constipatie la diaree;

Modificarile aspectului materiilor fecale eliminate;

Prezenta de sange in fecale sau eliminarea de sange proaspat de provenienta rectala;

Distensie abdominala gazoasa;

Crampe abdominale.

Oboseala excesiva, starea de slabiciune fizica inexplicabila, pierderea in greutate neintentionata, icterul sclero-tegumentar, prezenta edemelor la nivelul membrelor inferioare si/sau superioare sau fracturile osoase spontane pot fi prezente alaturi de simptomele digestive in tabloul clinic evolutiv al cancerului colorectal.