Floare albastra de Mihai
Eminescu
Poezia Floare albastra de Mihai Eminescu, scrisa in anul 1872 si publicata
in anul 1873 in revista Convorbiri Literare, este o capodopera a
lirismului eminescian din etapa de tinerete, care anunta marile creatii
ulterioare ce vor culmina cu Luceafarul. Dezvolatare a unui motiv poetic de circulatie
europeana intr-o viziune lirica proprie, Floare
albastra poate fi
considerata o poezie-nucleu
a romantismului eminescian.
Romantismul este un
curent literar manifestat incepand cu ultimii ani ai secolului al XVIII-lea in
Anglia si Germania care atinge apogeul in literatura romana in cea de-a doua
jumatate a secolului al XIX-lea.
Poezia se incadreaza
in romantism prin mai multe trasaturi: temele predilecte(iubirea si natura),
motivele literare, atitudinea poetica si amestecul speciilor.
O prima trasatura ce
incadreaza poezia in romantism este amestecul speciilor, astfel, in Floare albastra sunt
asociate, in maniera romantica, mai multe specii literare: poem filosofic,
elegie si egloga. Este poem filosofic, deoarece creatia literara este
imbogatita cu profunde idei filozofice, care vor capata desavarsire in poemul Luceafarul: „In zadar rauri in
soare/ Gramadesti-n a ta gandire”. Poezia poate fi considerata elegie prin
faptul ca reflecta sentimente de regret, de amaraciune si profunda tristete
datorita plecarii iubitei si a dragostei lor neimplinite: „Si te-ai dus, dulce
minune,/ Si-a murit iubirea noastra-/Floare albastra! floare albastra!... /
Totusi este trist in lume!”. Egloga este o idila cu dialog, ce idealizeaza
dragostea celor doi intr-un cadru rustic, al naturii, mediu protector al
indragostitilor: „-Hai in codrul cu verdeata,/ Und-izvoare plang in vale,”.
O a doua trasatura a
romantismului este dezvoltarea unui motiv de circulatie europeana, intr-o
viziune proprie. Floare albastra isi are radacinile in
mitul romantic al aspiratiei catre idealul de fericire, de iubire pura,
intalnit si la scriitorul german Novalis, dar si la poetul italian Leopardi. In
creatia eminesciana albastrul este culoarea infinitului, a idealului, iar
floarea simbolizeaza iubirea, viata.
La romantici tema
iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura vibreaza la
starile sufletesti ale eului liric. Floare albastra apartine acestei teme si
reprezinta ipostaza iubirii paradiziace, prezenta in idilele eminesciene din
aceasi perioada de creatie: Sara pe deal, Povestea teiului, Lacul; depaseste
insa cadrul unuei ideile pentru ca implica conditia omului de geniu care aspira
la absolut.
Tema geniului este
evidentiata prin antinomii. Ca in lirismul cu masti, eul liric imprumuta pe rand
doua ipostaze umane (masculin-feminin) sau portrete spirituale (geniul-faptura
telurica), care se asociaza celor doua lumi.
O prima imagina
poetica ilustrativa pentru tema este reprezentata de strofele 1,2 si 3.
Monolugul fetei ce descrie lumea rece a geniului incepe prin reprosul realizat
de adverbul iar plasat la inceputul poeziei. Pentru fata
indragostita, barbatul reprezinta sufletul vietii de
aceea, in viziunea ei, dragostea adevarata inseamna identificarea totala in
celalalt. Neputand sa iteleaga preocuparile filosofice- metafora intunecata
mare trimite la o
cunoastere a nasterii universului- sau cele cultural-stiintifice, sugerate de
epitetele campiile asire si piramidele invechite , femeia il portretizeaza ca pe un barbat cufundat
in stele, insetat de
absolut, ce risca sa uite de relatia lor concreta.
Avertismentul final Nu cata in departare/ Fericirea ta iubite!, desi este rostit pe un ton sagalnic cuprinde un
adevar; in lumea terestra, implinirea umana se realizeaza doar prin iubire.
O a doua imagine
poetica ilustrativa pentru tema este strofa a 4-a. Aceasta atitudine limitata a
fetei starneste ironia barbatului care o priveste cu superioritate. Numind-o mititica
apelativ diminutival, nu mai are functia pozitiva din prima etapa a creatiei in
puterea unor gesturi initime ca mangaierea parului de a restabili echilibrul
lumii. Astfel incat barbatul rade si respinge comunicarea -Eu am ras n-am zis
nimica-, constient fiindca oricum nu s-ar putea face inteles.
Muzicalitatea trista a
poeziei este sustinuta de elemente de prozodie: rima imbratisata, ritmul
trohaic, masura versurilor 7-8 silabe. Se remarca inovatiile prozodice:
folosirea in rima a unor cuvinte rare: gandire-asire si a unor parti de vorbire
diferite: dispare-floare.
Titlul fixeaza
simbolul central, un motiv romanticde circulatie europeana, ce sugereaza
aspiratia spre fericire prin iubire. In viziunea romantica se confrunta doua
moduri de existenta sau ipostaze ale cunoasterii: lumea cunoasterii absolute,
infinite, a geniului (simbolizata de culoarea albastra) si lumea iubirii
concrete a cunoasterii terestre (simbolizata de floare).
Cele
paisprezece strofe sunt organizate in patru secvente, in functie de vocea
feminina si cea masculina, poezia stabileste o antiteza intre doua viziuni
asupra lumii si implicit asupra dragostei. Fata reprezinta faptura comuna ce
traieste condusa de afecte intr-o lume concreta in timp ce barbatul
simbolizeaza omul de geniu, care se ghideaza in functie de ratiune fiind
preocupat de sferele inalte ale cunoasterii stiintifice.
In concluzie, poezia Floare albastra
reprezinta o capodopera a creatiei eminesciene din etapa de tinerete, care
anticipeaza marile teme si idei poetice dezvoltate mai tarziu in poemul-sinteza
Luceafarul.
- Iar te-ai cufundat în
stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
Comentarii
Trimiteți un comentariu