FLORI
DE MUCIGAI
de Tudor
Arghezi
Le-am scris cu unghia pe
tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul,
nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete, de apă
Şi de foame şi de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia
îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu a mai crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea
departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o gheară
Neputincioasă să se strângă.
Şi m-am silit să scriu cu
unghiile de la mâna stângă.
„Poet al atitudinilor lirice şi al abisurilor
infernale, Tudor Arghezi a rămas întotdeauna acelaşi netulburat poet, în inima
căruia, ca într-un potir de sfântă împărtăşanie, totul se sanctifică şi se
armonizează.” – Perpessicius.
APARIŢIE Poezia Flori
de mucegai, ce deschide ciclul de versuri cu acelaşi titlu apărut în 1931,
formulează succint, ca artă poetică, o viziune asupra actului artistic. Dacă
în Testament se insistă
asupra ideii actului creaţiei ce presupune în egală măsură har, dar şi caznă,
în poezia „Flori de mucigai”,
Arghezi, în lipsa harului rămâne după cum mărturiseşte „Cu puterile
neajutate”.
Artă
poetică Consider că
poezi ,,Flori de mucigai” este o artă
poetică modernă, un text programatic şi novator prin ideile prezentate, privind
dimensiunile estetice ale creaţiei, realizându-se o identitate între planul
autorului și cel al eului liric. Meditația poetului, privind creația și creatorul,
nu este un gets singular în epoca interbelică: moderniștii Ion Barbu și Lucian
Blaga procedaseră la fel. În disputa dintre tradiționalism și modernism, poezia
,,Flori de mucigai” aduce perspective
noi în încercarea constant de definire.
Artă poetică Autorul îşi exprimă crezul liric – propriile convingeri despre arta literară şi aspectele
esenţiale ale acesteia – şi viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice,
sunt redate propriile idei despre poezie şi despre rolul poetului. Rolul
poeziei este acela de transfigurare a oricăror aspecte ale realităţii prin
cuvânt şi imagine artistică. Ca şi poetul francez Charles Baudelaire care a
impus estetica urâtului în volumul ,,Florile
răului”, Arghezi consideră că orice aspect al realităţii, indiferent că este
frumos sau urât, grotesc sau sublim, poate constitui material poetic.
Poezie
modernă Poezia aparține
direcției moderniste, teoretizată de Eugen Lovinescu, pentru că impune forme
noi în planul creației artsitice, construiește metafore șocante potrivit esteticii
noi, prin care urâtul se transformă în frumos. Este o poezie modernă și prin
construcția dintr-o strofă polimorfă și un catren, având o prozodie inedită
Viziunea
despre lumeConsider că arta poetică ,,Flori
de mucigai” ilustrează concepția și viziune lui Tudor Arghezi asupra
existenței. Rolul poeziei este acela de transfigurare a oricăror aspecte ale
realităţii prin cuvânt şi imagine artistică. Ca şi poetul francez Charles
Baudelaire care a impus estetica urâtului în volumul ,,Florile răului”, Arghezi consideră că orice aspect al realităţii,
indiferent că este frumos sau urât, grotesc sau sublim, poate constitui
material poetic, situându-se astfel pe o poziție a modernismului definită
elocvent de Hugo Friedrich: ,,…
anormalitatea se anunță ca principiu al poeziei moderne … noua «frumusețe»
poate coincide cu urâtul”.
Tema poeziei exprimă
efortul creator al artistului pentru un produs spiritual şi consecinţele pe
care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic.
Titlul poeziei Flori de mucegai este
un oximoron, de ecou baudelairian, deoarece la nivel obviu (R.
Barthes) asociază lexemul florile ce sugerează frumuseţea,
puritatea, lumina, cu lexemul mucigaiul ce semnifică urâtul,
răul, descompunerea şi întunericul.
La nivel obtuz creează
o imagine contradictorie a lumii închisorilor, în care, deşi valorile umane
sunt degradate, iar viaţa oamenilor este supusă reprimărilor, poate exista ceva
frumos, floarea, simbol al frumuseţii din materia imundă.
La nivel metatextual,
titlul este reprezentativ pentru inovaţia limbajului arghezian numită estetica
urâtului, o modalitate artistică întâlnită la Baudelaire care scrisese Florile
răului.
Matei,
Marcu, Luca şi Ioan sunt
autorii Evangheliilor, părţi ale Noului Testament, care cuprind
adevărurile divine revelate de Iisus Hristos şi relatează momentele principale
din viaţa Mântuitorului. Din secolul al V-lea, cei patru evanghelişti apar
reprezentaţi în iconografia creştină ca om/ înger, leu, taur şi vultur.
Mâna este
simbol al muncii, în ordine umană, iar într-un plan superior, al puterii, al
ajutorului divin (mâna Domnului). În cultura populară, mâna dreaptă
are valoare pozitivă, mâna stângă are valoare
negativă, chiar, demonică. În tradiţia creştină, semnul crucii se face doar cu
mâna dreaptă, iar folosirea mâinii stângi indică magie neagră, satanism.
STRUCTURA
COMPOZIŢIONALĂ Poezia „Flori de mucigai” este structurată
în două secvenţe lirice inegale (două strofe asimetrice), prima fiind o
strofă polimorfă, ilustrând crezul artistic arghezian, iar cealaltă o
strofă de tip catren, ilustrând neputinţa artistului de a crea în condiţii
de claustrare.
Prima
secvenţă sugerează dorinţa
devoratoare a artistului de a se exprima în versuri, fiind dominat de setea de
comunicare cu lumea. Noutatea modului de a zămisli stihuri este evidentă
încă din primele versuri: „Le-am scris cu unghia pe tencuială / Pe un perete
de firidă goală / Pe întuneric, în singurătate... ” De reţinut din acest
preambul, mai întâi instrumentul –
inedit - specific actului creaţiei, care este unghia. Apoi şochează locul unde sunt scrise noile stihuri: pe
tencuiala peretelui unei firide goale. În absenţa hârtiei, pe care să-şi
aştearnă gândurile, poetul le-a încrustat în materia dură a „tencuielii”
de pe pereţii celulei. În locul tocului, a folosit „unghia”, cu care a
zgâriat pe ziduri imaginile nou create. Epitetul „firidă goală”, enumeraţiile
substantivale „pe tencuială”, „pe un părete”, „pe întuneric”,
„în singurătate” sugerează ambianţa nefavorabilă actului poetic şi
generează impresia de captivitate a spiritului. Verbul am scris
la persoana I identifică eul liric exprimat subiectiv.
Condiţiile vitrege de viaţă îi
seacă forţa creatoare, „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul,
nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”.
Enumerarea prin negaţie „nici” a elementelor fabuloase ale
evangheliştilor, „taurul”, „leul”, „vulturul”, creează o imagine de mare
forţă sugestivă privind starea de deprimare a poetului nefericit în absenţa
creaţiei.
Noile stihuri –„de acum”-
„scrise cu unghia pe tencuială”, diferă de cele anterioare căci sunt „fără
an”, „atemporale”. Sunt stihuri care-şi trag seva din imperiul
întunericului, „Stihuri de groapă” dintr-un spaţiu devitalizat „De
sete de apă / Şi de foame de scrum”. Senzaţiile umane fundamentale – setea
de apă şi foamea – se transformaseră în „scrum”, pierzându-şi
calitatea de impulsuri vitale.
Poetul recunoaşte că până acum
scrisul său a fost rodul inspiraţiei, al harului divin „unghia îngerească”,
iar artistul se teme că inspiraţia sa lirică „s-a tocit” de efort, nu-i
mai permite revelaţia, deoarece ea „nu a mai crescut” sau, altfel spus,
artistul nu se mai poate regăsi în sine, nu se mai percepe ca un creator de
valori spirituale: „Sau nu o mai am cunoscut”. Deşi lasă inspiraţia „să
crească”, aceasta pare să se fi retras din fiinţa lui, covârşită de trauma
existenţială a momentului încarcerării. Nefiind un fenomen permanent poetul
recurge la o altă modalitate de a zămisli stihuri - „Şi m-am silit să scriu
cu unghiile de la mâna stângă” conştient că o asemenea întreprindere
temerară nu este uşoară.
Ultima secvenţă
amplifică deznădejdea, care este simbolizată de atmosfera sumbră, Era
întuneric, Ploaia bătea departe afară, traducând frământarea sufletească a
artistului, dar şi faptul că zămislirea operei de artă este un fenomen dureros:
„Şi mă durea mâna ca o gheară /
Neputincioasă să se strângă.” Din pricina suferinţei datorate privaţiunilor
îndurate, „unghia îngerească” a talentului poetic se transformă într-o „ghiară”,
incapabilă să mai însemne „stihurile” pe tencuiala zidurilor ori pe cea
a sufletului. Imaginile poetice sunt încă marcate de o influenţă simbolistă: „întunericul”
interior şi frigul lăuntric sunt în concordanţă cu ostilitatea ploii, care „bătea
departe, afară”.
Nevoia de comunicare a poetului
cu lumea, setea de a-şi dezvălui trăirile îl silesc să scrie „cu unghiile de
la mâna stângă”. Şi totuşi, ultimul vers relevă încrederea poetului în
forţele proprii, căci el va continua să scrie, în ciuda oricăror adversităţi
ale soartei, cu „unghiile de la mâna stângă...” Ultimul vers este cheia
de boltă nu numai a poeziei, ci a întregului ciclu.
„Flori de mucigai”
reprezintă alt fel de artă poetică, opusă celei tradiţionale considerată de
poet vetustă, tocită. Versurile „de acum” înregistrează impresii
stimulate de un real al vieţii pe care fibra angelică a fiinţei noastre chiar
dacă le înregistrează este incapabilă să le exprime, acest lucru revenindu-i
fibrei demonice din noi, preluată de „unghiile de la mâna stângă”, mână
care este asociată într-un vechi simbolism maleficului, demonicului.
LIMBAJUL ARTISTIC În „Flori de mucigai” predomină modalităţile
stilistice ale esteticii urâtului, pe de o parte ca inovaţie lingvistică, pe de
altă parte ca substanţă a ideilor exprimate.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor
care şochează prin expresivitatea fascinantă, cuvinte „urâte”, al căror
sens capătă valori noi. De pildă, cuvântul „mucigai” este un regionalism
cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradării morale, al
descompunerii spirituale, cu trimitere sugestivă către om, deoarece el
însoţeşte cuvântul „flori”, care poate semnifica viaţa, lumea. Arghezi utilizează
cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca „firidă”, „stihuri”, din
vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelişti pentru a sugera
atemporalitatea stărilor sufleteşti de tristeţe, dezamăgire şi deprimare ale
poetului. Oximoronul „flori de mucigai” transmite ideea
complexă a imperfecţiunii vieţii, a condiţiilor vitrege la care este supusă
fiinţa umană, fapt care îi provoacă poetului aversiune, repulsie.
Vocabularul folosit este bogat, de multă diversitate;
cuvintele „groapă”, „foame”, „scrum”, „sete” intensifică
ideea poetică, fiind determinante pentru cuvântul-cheie „stihurile” („stihurile de
groapă”, „de sete, de apă”, „de foame, de scrum”). Poetul e conştient
că pentru a realiza volumul întreg „Flori
de mucigai” trebuie să apeleze la inventivitatea lexicală, mai ales că sugerează
existenţa unei licăriri de moralitate şi frumuseţe oriunde, fiindcă omul e
recuperabil, oricât de jos ar fi căzut.
ÎNCHEIERE „Arghezi
este un Shakespeare al materiei cuprinsă în intimitatea treptelor şi nuanţelor
ei, evocată cu măiestrie, atât în ipostaza sa „corupta” cât şi cea „virgină”
– V. Cristea
În opinia mea, poezia ,,Flori de mucigai” ilustrează unitatea de concepție și viziune a
lui Tudor Arghezi asupra existenței. Pentru el, rolul poetului este acela de a
da cuvintelor ,,urâte” forme și
înțelesuri noi, transformându-le în ,,versuri
și icoane”. Arghezi a îmbogățit și a înnoit vocabularul poetic românesc
prin impunerea de nu numai de termeni până la el tabu, ci și a acelora
recoltați din toate zonele și stratele limbii. Limbajul său excelează mai mult
decât al oricărui alt scriito român prin bogăție, noutate și varietate. Urâtul
este sursă de inspirație fără a fi valorizat negativ și de aici ia naștere
estetica urâtului. La Arghezi, actul creației nu mai este rezultatul
colaborării cu muza, ci lirica trebuie ,,înțeleasă
ca rezistență, ca muncă, ca joc” (Hugo Friedrich). Opera lui Arghezi este
una de rafinament, de credibilitate artistică, care presupune ,,un cer al gurii de dat cu toate
mirodeniile. Cititorul necultivat, în sens artistic, se sperie de ele și le
crede vulgare, deși realitatea și savoarea sunt însușirile lor ca și ale operei
lui Rabelais.” (G.Călinescu)
Comentarii
Trimiteți un comentariu