Neomodernismul este
o orientare care-si face simtita prezenta in perioada anilor '60-'70, dupa un
deceniu-numit de Marin Preda "obsedantul deceniu" in care literatura,
ideologizata politic fusese practic anulata ca forma de manifestare libera a
spiritului uman. In acesti ani, poezia se reintoarce la sursele si scopurile
sale fundamentale. Este o perioada a redescoperirii sentimentelor, a
sensibilitatii si a emotiei estetice. Poetii perioadei respective refac
legaturile cu lirica moderna interbelica, cu lirismul pur redescopera puterea
metaforei, a profunzimii lor fiintei. Se cultiva acum ironia si autoironia,
spiritul ludic, reprezentarea abstractiilor in forma concreta. La nivelul
limbajului, poezia se intoarce inspre sine, cautand noutatea expresiei poetice,
iar rezultatul este ambiguizarea limbajului, aparenta de non-sens si absurd,
ceea ce va pune cititorul in ipostaza unui cautator de sensuri ascunse.
Primul volum al lui Nichita Stanescu,
"Sensul iubirii", este situat sub semnul redescoperirii lirismului,
sensul lumii devine sensul iubirii. In al doilea volum, "O viziune a
sentimentelor", viziunea asupra lumii devine viziunea sentimentelor, a
afectului. Poezia "Leoaica tanara, iubirea" face parte din al doilea
volum al poetului si cumuleaza o serie de trasaturi ale neomodernismului,
specifice primei perioade de creatie stanesciene. Lirisum pur este valorificat
prin asumarea perspectivei profund subiective ale eului, iar tema iubirii
exprima inntimitatea si profunzimea fiintei, importanta recuperarii lumii prin
sentiment. Metafora este principalul instrument de configurare a viziunii
subiective originale asupra trairii interioare, iar evolutia sentimentului este
redata ludic printr-un joc al concretizarii dimensiunii abstracte la care
contribuie imaginile insolite, asocierele neasteptate.
Titlul este alcatuit dintr-o metafora care
reprezinta o definitie incompleta a iubirii, acest sentiment fiind asemanat cu
o leoaica, intrucat eul liric doreste sa sublinieze forta, eleganta dar si
nobletea acestui sentiment. Adjectivul formeaza un epitet, "tanara"
evidentiaza atat varsta la care te poti indragosti, dar mai ales inocenta
indragostitului.
Din punct de vedere structural, poezia este
alcatuita din trei secvente. Prima secventa genereaza un efect de soc al
lectoruluim si marcheaza o ruptura, mai intai din punct de vedere formal,
printr-un anunt impetuos, izolat de restul discursului poetic: "Leoaica
tanara, iubirea/ Mi-ai sarit in fata", in care leoaica, in pozitie de
subiect, se asociaza iubirii, printr-o apozitie. Primul vers, metafora
incompleta a iubirii, situeaza sentimentul in sfera de semnificatie a fortei, a
agresivitatii dar si a elegantei. Dinamismul celui de al doilea vers trebuie
pus in relatie cu agresivitatea leoaicei alaturi de care este indusa ideea de
surpriza naucitoare pe care o produce aparitia sentimentului.
Primele momente ale receptarii sentimentului
sunt asociate cu alte imagini ale agresivitatii, respectiv ale socului provocat
de contact: "Ma pandise-n incordare/ mai demult/ Coltii albi mi i-a infipt
in fata/ m-a muscat, leoaica, azi de fata". Panda, asteptarea camuflata,
din perspectiva leoaicei-iubiri presupune intentie. In asteptare se afla si
indragostitul, dar asteptarea lui este nedeterminata intentional, astfel motivandu-se
si surpriza pe care i-o provoaca aparitia iubirii.
Secventa initiala este creata prin imagini
socante, asocierea inedita a iubirii cu un act de agresiune genereaza tensiune
poetica. Iubirea este concretizata in imaginea metaforei feliei, iar intalnirea
cu fiinta este receptata ca atac fizic tot prin intermediul unei metafore.
Socul expresiv este dat si de fragmentarea ideii la nivelul versificatiei.
Izolarea versului "mai demult" concretizeaza atentia asupra pandei,
asupra pregatirii momentului. Iubirea asteapta parca din atemporalitate
imbinarea comuniunii cu fiinta.
A doua secventa surprinde o dubla
transfigurare, a fiintei invadate de sentiment si a lumii receptate prin prisma
noii indentitati a fiintei. Ca intr-un puzzle, lumea se recreeaza, reiterand
metaforic momentul genezei "In jurul meu, natura/ se facu un cerc de-a
dura/ cand mai larg, cand mai aproape/ ca o strangere de ape". Nu este
vorba doar de o reconfigurare, ci de o reconstructie a carui rezultat este
modificarea fundamentala a perceptiei realului. Situat in centrul universului,
eul este proiectat in afara timpului, contempland o noua geneza. Cercul,
imagine simbolica a perfectiunii dar si a eternei reversibilitati anticipeaza
imaginea finala a unei recuperari neintrerupte a sentimentului.
Fiinta sedusa isi abordeaza simturile
distincte, intial pentru a le unifica: "Si privirea-n sus tasni/ curcubeu
taiat in doua, si auzul o-ntalni/ tocmai langa ciocarlii". Saltul privirii
inspre inalt este simultan cu inaltarea auzului intr-o miscare ascensionala
care are ca punct terminus un loc imaterial, al cantecului si al zborului
"langa ciocarlii". Simturile inaltate presupun iesirea fiintei din
sine, din trupul material, oricum sfasiat. Metafora "curcubeului taiat in
doua" ambiguizeaza sensurile prin pluritatea deschiderii sale: simbolul
biblic al aromniei si al impacarii, curcubeul taiat este imagine a unitatii in
multiplicitate. Taierea sa in doua poate fi vazuta ca o ruptura de simturi
inaintea unificarii acestora.
Daca secventa anterioara se contureaza
asupra transfigurarii lumii si asupra unificarii simturilor, a treia secventa
poate fi explicata ca o renuntare la acestea ("Mi-am dus mana la sprancea,
la tampla si la barbie/ dar mana nu le mai stie..."), in favoarea unei alte
modalitati de cunoastere: sentimentul pe care poetul il definea ca fiind
"forma vaga a ideii poetice". Enumeratia surprinde aici imaginea
metonimica a simturilor. Acestea nu mai au functionalitate in contextul unei
fiinte care nu mai este determinata de corporalitate. Receptarea lumii se face
acum afectiv, intr-o perpetua regenerare a sentimentului, mereu recuperata in
dimensiunea sa mitica: "aluneca-n nestire/ pe-un desert in stralucire/
peste care trece-alene/ o leoaica aramie/ cu miscarile viclene/ inc-o vreme/ si
inc-o vreme..". Depasita fiind starea imateriala, se perpetueaza in
eternitate, fapt sugerat atat de repetitia structurii "inc-o vreme"
cat si de punctele de suspensie valorizate aici stilistic.
In opinia mea, poezia presupune un mod de
receptare profund subiectiv a sentimentului iubirii, inteles ca modalitate de a
fi a eului in lume. Apartinand lirismului subiectiv, creatia situeaza omul in
centrul unui univers pe care il reconstruieste din temelii. Noutatea viziunii
poetice, surprinzatoarele asocierei metaforice, concretizarea prin limbaj a
unor abstractiuni dau acestei poezii o nota neomodernista evidenta. Impresia
mea este ca ne aflam in fata uneia dintre cele mai frumoase despre iubire,
sentiment fara de care suntem efemeri.
In concluzie, poezia "Leoaica tanara,
iubirea" ne propune un mod de a fi salvator care constituie si mesajul
sau: iubirea te face pamantean si nemuritor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu